sâmbătă, decembrie 07, 2013





Whiskey, şampanie, atmosferă...

                                                                                                      de Ion Bogdan MARTIN


Premiul III
la cea de-a VIII-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act "Mihail Sorbul", 10 noiembrie 2012
*
Locul 7, din 97 de texte, la Concursul organizat de către
Revista de Teatru „Yorick”



  
T e a t r u


*

          Personaje:

                             Relu,                                                 RELU
                             Cristina, Cristi, Cris                         CRISTINA
                             Dan, Dani, Dănuţ                              DAN
                             Şefu’, Gelu Ionescu,                        ŞEFU’
                             Raluca, Ralu                                    RALUCA
                             Radu,                                                RADU




Prolog
(Cristina, Dan, Şefu’)
Decor: redacţie tv: birouri, scaune, computere...

DAN: Ce zi frumoasă de toamnă! (Dan şi Cristina sunt aşezaţi pe scaun. Dan cu picioarele pe birou.)
CRISTINA: Numai bună să demarăm proiectul. Dani, îmi doresc enorm ca „Omul de lângă noi” să reuşească. Să prindă la public. Altfel e naşpa! Nu ştiu de ce, şefului nu-i place deloc de Relu!?
DAN: Ratingul! Teama că nu prinde. (Tic verbal.) Muţu-puţu! Întotdeauna, depinde de modul de abordare. Am parcurs paginile din pilot şi nu arată rău de loc. Relaxează-te! O să iasă!
CRISTINA: Îţi dai seama, de acest episod-pilot depinde tot viitorul meu în televiziune!
DAN: Ei, nici chiar aşa. (Coboară picioarele. Îşi trece mâna prin păr.)
CRISTINA: Te-am vrut pe tine pentru că eşti nu numai un cameraman bun, ci şi pentru faptul că ai venit mereu cu noutăţi, cu idei marfă.  
DAN: Ei, muţu-puţu! Sunt un om care iubeşte ceea ce face. Atât. Când îi dăm drumul?
CRISTINA: Şefu’ a spus că au fost aprobate fondurile, echipa... În două-trei zile îi dăm bătaie. (Se închină.) Doamne ajută! (Intră Şefu’. Un domn elegant, nu prea înalt, şaten, în jur de 50 de ani.)
ŞEFU’Hi, guys! (Bate cuba cu cei doi.) Cum merge treaba? Sunteţi gata? (Se trage des de ureche.)
CRISTINA: Suntem în blocstarturi.
ŞEFU’: Să nu săriţi în bazinul fără apă! Bun! Echipa voastră îi va mai cuprinde şi pe Radu, care se va ocupa de sunet şi de lumini şi pe Ralu ca asistent. E bine? (Ticul cu urechea.)
CRISTINA: Da, e ok!
ŞEFU’: Domnişoară! Am înţeles că ai prospectat piaţa adânc de tot?! Sper să iasă, căci altfel...
CRISTINA: Am luat toate cartierele la rând: „bombele”, pieţele, zonele aglomerate, bisericile... Ştiam că documentarea este vitală. Mi-am făcut lecţiile. Deja avem un portofoliu de peste 20 de subiecţi.
DAN: La Biserica Mânăstirii Mihai Vodă, acolo, a întâlnit personajul la care ne-am oprit. Va face senzaţie. Cristina a vorbit şi cu preotul-paroh, care îl mai susţine cu una, cu alta. Un tip supermarfă. De fapt, a şi ajutat-o să aibă primul contact cu individul.
ŞEFU’: Dintre potenţialii eroi, pe care mi i-aţi prezentat, eu cred că doamna din Berceni ar fi fost mult mai nimerită pentru episodul-pilot! Un subiect extrem de ofertant. (Ticul cu urechea.)
CRISTINA: O viaţă cât un roman, într-adevăr. Dar viaţa omului din ghenă ar putea umple cinci romane. O să vedeţi! Aşa am convenit cu Dan, mai ales că omul nu s-a arătat reticent la propunerea noastră. E foarte greu de abordat persoanele fără cămin, care rătăcesc pe străzi. Sunt extrem de reticente.
DAN: Trecem, de foarte multe ori, pe lângă ele şi ne ferim să nu ne agreseze cumva, mai ales vizual, dar cine ştie ce drame ascund în spatele lor! (Se ridică, se plimbă încet.)
ŞEFU’ (se aşază pe unul dintre birouri): Viaţa, dragii mei, nu ne dă doar ceea ce ne dorim sau credem că merităm de la ea. Viaţa este ca un labirint ale cărui ieşiri duc uneori la balamuc.
CRISTINA: Unii semeni de-ai noştri cedează prea uşor. Capotează la primul necaz. E trist.      
ŞEFU’: Se întâmplă. Rău este că statul şi societatea fac foarte puţin pentru aceşti oameni, aparent, lispiţi de şansă. Şi totuşi, domnişoară, nu ştiu de ce te încăpăţânezi cu omul ăsta!?!
DAN: Şefu’, şi eu cred că omul acela este cel mai nimerit pentru episodul-pilot. Colega a avut fler.
ŞEFU’: Te-ai raliat cu Cristina?! Treaba voastră! Să nu vă usture curu’ după aia!
CRISTINA: Trebuie să surprindem şi să sensibilizăm privitorul. Oamenii cu bani care ar putea ajuta...
ŞEFU’: Dacă episodul-pilot prinde şi va avea rating, mai aveţi de realizat încă 12. Dar, eu tot vă avertizez: doamna din Berceni era varianta câştigătoare! (Îşi palpează urechea.)
DAN: Doamna va fi episodul 2. S-a rezolvat cazarea? (Cristina se aşază pe un alt birou.)
ŞEFU’: The best of... Un hotel pe Calea Moşilor. Avem realizate toate aranjamentele: masă, frizerie, controale medicale, stomatologie, haine, gagici... (Zâmbeşte.) Nu, gagici, nu-i dăm. Am glumit. Noroc cu partenerii noştri cărora le-a plăcut ideea şi au sărit cu banul. (Ticul cu urechea.)
CRISTINA: Fără sponsorizări, astăzi...
ŞEFU’: Fii atentă! M-am lăsat pe mâna ta, dacă dai kix, viitorul tău va sta la mine-n... pix. Zbori la redacţia de la Iaşi, de nu te vezi! Îţi fac şi-un bine. Vei fi mai aproape de casă. De mamiţica.
CRISTINA: Am înţeles!
ŞEFU: Sper! Mâine veţi avea la dispoziţie tot ce vă trebuie pentru a demara filmările. Important este să aveţi o relaţie corectă cu personajul. Să fiţi fini observatori şi să surprindeţi tot ceea ce poate interesa pe Măria Sa Spectatorul. De acolo vine „mălaiul”. Publicitatea este totul. Noi nu primim bani de pomană, precum televiziunile de stat. Nu suntem bugetari, domnişoară. Understand?
CRISTINA: Am înţeles!
ŞEFU’: Aşa! Mâine dimineaţă, la treabă! Cum se numeşte gagiu’? N-am reţinut...
CRISTINA: Relu. Are 42 de ani şi a fost profesor de desen la un liceu din Bucureşti. Locuieşte în ghena unui bloc din zona Iancului. Duminica primeşte bunăvoinţa oamenilor care ies de la slujbă, de la Biserica Mihai Vodă, iar în restul săptămânii mai ajută prin piaţă, la Obor... Munceşte.
ŞEFU’: Dacă şi munceşte, nu-i rău! Haideţi, baftă! (Ticul cu urechea. Iese.)
DAN: Baftă! (Îi imită ticul. Cristina se amuză ducând mâna la ureche.) „Viitorul tău stă la mine-n pix”.
CRISTINA: Mda! Nu ştiu de ce se poartă aşa dur cu mine?! Am să dau o tură pe-acasă să mă mai uit peste script, iar diseară voi merge la ghena unde se aciuiază peste noapte... Sper să-l găsesc!
DAN: Măi, şeful nu este un om rău, doar un pic misogin. In rest, e ok. Vrei să merg cu tine?
CRISTINA: (Se strâmbă cu mâinile pe urechi.) „Viitorul tău stă la mine-n pix.” Nu, Dani, că nu este periculos. Dar vreau să-l pregătesc sufleteşte pentru tot ceea ce se va întâmpla în această perioadă.
DAN: Va fi o lovitură. Psihologică, în primul rând. Bun, dacă se va trezi şi va dori să se integreze! După ce l-am spălat şi deratizat, după ce va gusta din nou normalitatea... Ce faci atunci?
CRISTINA: Ştii, noi vorbim despre o anume normalitate, una din punctul nostru de vedere.
DAN: Ai dreptate. Dar mă gândesc, după ce se va termina pilotul, ce se va întâmpla cu Relu?! Îl abandonăm pur şi simplu? Ne-am făcut treaba, gata! Rating şi... muţu-puţu!
CRISTINA: Nu va fi aşa! (Dan se aşază lângă Cristina. Amândoi cu faţa către public.)
DAN: Zici?
CRISTINA: Sper ca unele firme, oamenii de afaceri sau licee interesate să aibă un om capabil, să-i întindă o mână... Se apropie alegerile parlamentare. Ce nu fac unii pentru imagine!?
DAN: Mda! Să sperăm ca, după ce îl scoatem la lumină, să nu vadă, din nou, şi faţa urâtă a acestei lumi... Cum ne băgăm unii pe alţii la fund pentru un euro în plus. Muţu-puţu!
CRISTINA: Trebuie să-l ajutăm să nu mai dorească a se mai întoarce în mocirlă. Să vadă partea frumoasă a vieţii. (Cu degetul arătător la cap.) Totul este aici, tipule. Acolo trebuie să se schimbe!
DAN: Ai luat-o razna, vorbeşti ca din cărţi! Hai, mă duc că mă aşteaptă nevastă-mea. Astăzi e zi de şopingăreală! Iar mâine dimineaţă... îmi dai un ţâr şi stabilim!
CRISTINA: Auzi, că am uitat să te întreb: ce caută Raluca în povestea asta?!  
DAN: Este nepoata (ticul cu urechea) şefului, dragă. Muţu-puţu! Hai, să mergem! Te conduc. (Ies.)
























Scena I
(Cristina, Relu)

Decorul este schimbat. Aparenţa unei ghene de bloc. Seară. Relu este în ghenă. În faţa ghenei un tomberon şi mai multe cartoane... Pet-uri...

CRISTINA (cu căşti pe urechi): Domnu’ Reluuu! Domnu’...
RELU(din off): Domnu’ a fost cândva. Acum este vagabondu’ Relu. (Iese din ghenă. Murdar pe faţă, păr mare şi năclăit. Nebărbierit şi cu haine ponosite. Încheiat corect la haină şi cu un fes pe cap. Mănuşi fără degete. Un bec, atârnat pe perete, luminează slab.) Nu te laşi, domnişoară?! Nu te laşi!?
CRISTINA (îşi scoate căştile): Bună seara! Ştiţi, este pentru prima dată când mi s-a oferit şansa de a da viaţă unui proiect de-al meu. Un proiect la care muncesc de mai bine de şase luni. „Fericirea depinde de putinţa fiecăruia dintre noi de a intra în starea de vrajă”. Liiceanu a spus-o. Aşa m-am simţit eu muncind la acest proiect. Am fost cuprinsă de o stare febrilă dătătoare de bucurie. Chiar de fericire.
RELU: Liiceanu?! Figură mare! Am crezut că nu se va aproba... Şi-apoi, dumneata eşti prea tânără.
CRISTINA: Lăsaţi, am 27 de ani.
RELU: N-aş zice. Domnişoară... (Mieunat.) Zââât! Colega de apartament. S-o fi dat vreun şobolan la ea. Are nişte ooochi... Vă ascult, domnişoară! Trompa lui Eustache abia aşteaptă să vă soarbă cuvintele!  
CRISTINA: Eustache!? Mă rog! Cum v-am spus, vom veni să filmăm locaţiile prin care umblaţi: aici, la ghenă, în piaţă la Obor, la...
RELU: Da, şi eu primesc ceva la afacerea asta? Eu? Pentru că o să-mi deranjaţi tot stilul meu de viaţă. Interviuri şi celelalte... O să mă daţi peste cap. (Ton ridicat.) Pentru stres, domnişoară, eu ce primesc?
CRISTINA: Haine noi, ieşiri în oraş, spectacole de teatru, vizite la muzee...
RELU: Ha! Vizite la muzee! De ce nu aţi venit când eram în clasa a II-a?! Acum e prea târziu. Le-am văzut pe toate. Altceva?  
CRISTINA: Domnu’ Relu, parte a înţelegerii noastre este şi o sumă de bani. Veţi primi 500 de Euro!
RELU: 500? Exact cât se dă la fufele alea tunate şi adunate, de-au invadat toate emisiunile. Le pasează de la unii la alţii. Mă mai uit şi eu... Am un televizor mic, alb-negru, pe baterii... Nu, domnişoară! Eu vreau 200. De restul, cumpăraţi haine şi mâncare pentru bătrâna din staţia de Metrou Pipera. Este vai de ea! Ninge, plouă, stă acolo, sărăcuţa! N-are pe nimeni. Ei să-i daţi! Pe mine nu mă plătiţi ca pe vampe!
CRISTINA: Domnu’ Relu, dar nu vă supăraţi! Nu eu am fixat baremul...
RELU: Bine, bine! (Se ridică şi vine în lumină, lângă Cristina.) Cum ai spus că te cheamă? (Cristina se fereşte.) Put, ai? (Caută.) Era un tub de spray... Marcă franţuzească! Vreo cucoană fandosită...
CRISTINA: Lăsaţi! Nu mi-am schimbat numele de data trecută, tot Cristina.
RELU: Ha, ha, ha... Sau ţi-a fost frică?
CRISTINA: Nu, nu! Nicidecum, dar nu mă aşteptam la acea mişcare.
RELU (cu degetul arătător în sus): Strategică. Ha, ha, ha... Hai, domnişoară, că nu sunt un monstru, ce naiba. Poate mi-ai fost şi elevă?!
CRISTINA: Nu, pentru că liceul l-am făcut la Botoşani. Şi nici nu aveaţi vârsta să-mi fi fost profesor.
RELU: Moldoveancă, ai? (Cristina dă din cap afirmativ.) Bune moldovencele.
CRISTINA (încruntată): Buneee... la ce?!
RELU: La gătit.
CRISTINA: A! Da, foarte bune bucătărese. Avem şi tradiţii extrem de frumoase legate de...
RELU: Nu, domnişoară! (Apăsat.) La gătit. Ar sta toată ziua la oglindă, să se gătească. Ele pe ele însele.
CRISTINA: A!
RELU: A! Aaa...m glumit. (Râde zgomotos.) Ha, ha, ha... Mi-a ieşit. Sper că nu te-am speriat. Sunt cam intempestiv, nu? Par, mai degrabă, un vagabond excentric?! (Oftat.) Câţi ani ziceai că ai?
CRISTINA: 27! V-am mai spus!?
RELU: Şi de ce nu te-ai măritat până acum? (O scrutează cu privirea.) Nici măcar prieten nu ai.
CRISTINA (uşor iritată, priveşte într-o parte. Loveşte cu piciorul o sticlă tip PET.): De unde ştiţi...
RELU: Pentru că este sâmbătă seara, iar dumneata ai venit în documentare. Lumea acum merge în Centrul Vechi, la terase... Gaşcă, glume, apoi prin cluburi. Dacă nu acum, atunci când? La tinereţe!
CRISTINA: Şi chiar dacă eram măritată tot aş fi venit. (Îl scrutează cu privirea.)
RELU: Zici? (Se scarpină pe cap, mişcându-şi fesul în toate direcţiile. Îi cade pe ochi, îl pune la loc.)
CRISTINA: Da, zic! Iubesc tare mult ceea ce fac şi vreau să reuşesc în televiziune.
RELU: S-o pui, cum se spune!? Ăsta e defectul moldovencelor: vor să aibă succes cu orice preţ!
CRISTINA: Ei, nu chiar cu orice...
RELU: Cred că trebuie să-mi schimb fesul. S-o fi demodat?! Dar despre ce vorbeam? (Îşi scutură o scamă imaginară de pe umăr.) Al dracului păduche! (Sare pe loc, privind un traseu imaginar.) Ptiu-ptiu!
CRISTINA (ia distanţă): A! Aveţi păduchi.
 RELU (râs sănătos, lasă capul pe spate): Nu, domnişoară! A fost un test. Am vrut să văd ce reacţie aveţi faţă de aceste vietăţi fără vină. Pe ultimii doi i-am dus luna trecută la Antipa.
CRISTINA: La muzeu?! (Îşi aranjează căştile în jurul gâtului.)
RELU: La muzeu. Acolo e locul relicvelor. Nu acolo doriţi să mă duceţi şi pe mine?! Nu am păduchi. O dată pe săptămână merg la Baia Populară... De ce o fi atât de populară, nu ştiu!? Este una pe Calea Griviţei. Acolo merg. Populară, auzi?! O fi cântat Fuego la duşuri: „Împodobeşte mamă bradul...”!
CRISTINA (zâmbet vag): Vă place să glumiţi!
RELU: Dacă n-aş lua totul în glumă, m-aş îneca în râul Dâmboviţa. Prima dată n-am reuşit. Doar m-am umezit puţin. (Cristina nu-şi găseşte locul.)  
CRISTINA: Domnu’ Relu, putem vorbi câteva minute şi serios? (Îşi mişcă din nou căştile.)
RELU: Aici, în gura ghenei?! Credeţi că este cadrul cel mai adecvat? 
CRISTINA: Am prins şi nunanţa de ironie. (Vădit, o deranjează poziţia căştilor. Le mişcă întruna.)
RELU: S-o ţineţi strâns, e tot ce mi-a mai rămas. Şi mai lăsaţi căştile alea, odată, în pace!
CRISTINA (coboară mâna brusc): Nu doriţi să facem un pas, doi?
RELU: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire!” (Categoric.) Nu, domnişoară!
CRISTINA: Dar de ce? (Îşi ia căştile de la gât şi le introduce în geantă.)
RELU: Îmi relaxez muşchii... (Mâinile pe fesieri.) Statul dăunează grav sănătăţii...  Statul pe cur, să ne-nţelegem! Dacă v-ar vedea cineva cu mine? V-aş strica bunătate de imagine. Azi, imaginea este totul!  
CRISTINA: Ei, nu chiar. Imaginea, pentru a fi credibilă, trebuie să aibă şi un background.
RELU: Lumea, astăzi, merge doar pe imagine. Ce spune vecinul! Ce spun prietenii! Ce spun angajaţii! Bani pe ţoale, pe ceasuri, pe genţi de vinil cu litere aurite, pe pantofi, pe maşini... Firmate, domnişoară, altfel le stau în gât. Haina face pe om. Să nu ne lăsăm păcăliţi!
CRISTINA: Da, dar uneori aparenţele înşală.
RELU: Replica asta... „Aparenţele înşală.” Astăzi, toată lumea înşală pe toată lumea. E în trend.
CRISTINA: Ba nu! Uite, chiar şi la dumneavostră. Aţi fost profesor, aţi...
RELU: Fost. La mine totul este la trecut. Gata cu aparenţele! Priviţi-mă ca pe o realitate!
CRISTINA: Eu cred că aţi cedat prea uşor. V-aţi îndepărat de lume şi...
RELU: Lumea mea nu mai era acolo. Lumea mea... (Se plimbă agitat.) Lumea mea nu mai era a mea. (Arată cu mâinile de jur-împrejur.) Acesta a fost malul de care m-am agăţat. Lumea de dincolo de lume. Aici, printre gunoaie şi aurolaci. Dar nu m-am rupt de tot. Ascult ştirile. Am păreri. Port discuţii cu... tomberoanele. Sunt mai analist decât CTP-u’ sau Ion Cristoiu. Să ştii!
CRISTINA (grimasă) : Domnule Relu, sper ca nu v-aţi răzgândit!? Mi-aţi dat cuvântul de onoare...
RELU: Ei, uitasem, da şi cuvântul de onoare este un alt bun de preţ al meu. Poate şi viaţa, dar onoarea este mai presus decât orice pentru mine. (Priveşte împrejur, dă din cap.) Chiar şi aici, în ghena asta.
CRISTINA: Vă mulţumesc, domnu’ Relu. Credeam că nu mai doriţi să...
RELU: Păi, domnişoară, pentru dumneata fac asta. Ajut şi eu pe cineva să reuşească în viaţă. Dacă la mine n-a fost să fie. N-a fost. Măcar dumneata să nu dai rateu. Eşti la început şi startul contează.
CRISTINA: Vă mulţumesc din suflet, domnu’ Relu!
RELU: Din suflet, hm! De suflet să ai grijă întotdeauna. De acolo pleacă multe, inclusiv sănătatea.
CRISTINA: Mulţumesc, încă o dată. Mâine dimineaţă o să vin cu echipa să tragem câteva cadre aici, vă deranjează?
RELU: Cine a fost cu ideea? Cu scenariul?
CRISTINA: Eu, de ce?
RELU: Atunci, nu mă deranjează.
CRISTINA: Venim la ora nouă, e bine?
RELU: Dacă s-ar putea, ar fi bine pe la nouă şi un minut, să am timp să mă aranjez şi eu un pic. Să-mi pun căciula pe bigudiuri, să-mi smulg sprâncenele, să pieptăn pisica...
CRISTINA: O să fie o plăcere să lucrăm împreună. Îmi place stilul acesta glumeţ-sarcastic.
RELU: Sarcasmul... mi l-a dat viaţa. Soarta. Iar umorul îl am încă din copilărie, de pe timpul lui „ceaşcă”. Am văzut multă lume tristă în jurul meu şi mi-am spus că este bine să o fac să zâmbească, să mai uite de grijile vieţii. S-a realizat o osmoză. Un melánj.
CRISTINA: O osmoză!? Un melánj!? Aveţi un vocabular...
RELU: Domnişoară, crezi că dacă îmi duc traiul departe de lumea voastră m-am şi tâmpit?
CRISTINA: Nu, nu am vrut să... dar mă luaţi prin surprindere tot timpul. E bine aşa!
RELU: Sper ca, odată terminate filmările, să mă lăsaţi în pace. Să nu mă mai invitaţi la vreo altă emisune. Să plimbaţi maimuţa, ştiţi!? (Imită sunetul unei maimuţe.) Uhuu-uu-uu... (Cristina tresare.)
CRISTINA: M-aţi speriat. (Relu zâmbeşte larg.) Nu veţi fi plimbat, aveţi cuvântul meu!
RELU: Nu-l am, dar vă rog ca din ziua când se va termina totul să nu mai veniţi pe aici. Am acceptat doar pentru că i-am promis părintelui Adrian Beldianu. M-a ajutat de foarte multe ori. M-a dus şi la doctor. Nu puteam să-l refuz. Dar, cum am spus, acum şi pentru dumneavoastră...
CRISTINA: O să merg la biserică să aprind o lumânare şi să-i mulţumesc parohului.
RELU: Păi, să mergi şi să te rogi şi pentru sufeleţelul dumitale. Poate vei întâlni şi iubirea pe care o meriţi. O fată cu atâta dragoste pentru meserie! Şi cu un aşa suflet delicat! Mai rar.
CRISTINA (tuşeşte încurcată): Lăsaţi! Eu, atunci..
RELU: Era şi timpul. Luna se uită la mine şi mă ceartă că încă nu i-am urat bun venit. (Cristina priveşte în sus.) Nu uitaţi să vă puneţi căştile!
CRISTINA: Bine, vă mulţumesc. Bună seara! De fapt, noapte bună! (Se întoarce şi dispare grăbit.)
RELU: Ce idee! De ce-or cheltui banii cu mine, nu ştiu? Pentru rating, dar pentru asta puteau găsi unul mai de... Victor Hugo. Sunt alţii mult mai mizerabili decât mine! (Priveşte în sus. Îşi scoate fesul.) Sărut mâna, doamnă! (Întinde mâna.) Ia, uite, picură! Plângi... Plângi după Neil Armstrong, primul om care ţi-a sărutat obrajii! E în drum către tine. Priveşte bine, e printre stele! Aşteaptă-l că va veni! Heee... (Dispare în ghenă. Din Off.) Pis-pis-pis! Vin la tata să ne ţinem unul altuia de cald şi dor! Noapte bună, doamnă! Noapte bună! (Se filează lumina.)



























Scena II
(Cristina, Dan, Radu, Raluca, Relu)
Dimineaţă. Echipa de filmare îşi face apariţia. Merg spre ghenă. Dan are camera de filmat pe umăr, Radu poartă un spot, iar Raluca are un clipboard şi râde mult. Chiar şi atunci când nu trebuie.

CRISTINA: Da, măi! Ai să vezi! Tipul are un stil de dialog fantastic. Îm pare bine că el va fi pilotul.
DAN (cu mâna în aer): Să nu-şi ia zborul!
CRISTINA (Raluca se hlizeşte): Cum, să-şi ia zborul?!
DAN: Păi, dacă el este pilotul! Tarom, Wizz Air, Lufthansa... Zbârrr...
CRISTINA: A! Episodul-pilot. Omul are un umor aparte. Ironic. Sarcastic.
RALUCA: Ha-ha-ha... (Cristina o priveşte cu ochii mari.) Deja îmi place. E pe stilul meu.  
CRISTINA: Aici este! (Strigă şoptit.) Domnu’ Relu! (Nimic.)
RADU: Cum a zis Dănuţ. Şi-a luat zborul. Tarom, Lufthansa... (Cu mâinile în aer.) Zbârrr...
DAN: Lasă-mă pe mine! (Strigă tare.) Domnu’ Relu! (Relu apare de undeva din spatele lor.)
RELU (voce caldă): Bună dimineaţa! Nu aşa de tare, vă rog, că deranjaţi vecinii!  Astăzi e duminică. Am fost să-mi dau cu rouă pe ochi. Roua face bine la vedere. Limpezeşte privirea.
CRISTINA: Bună dimineaţa, domnu’ Relu! Să vă prezint echipa: Dan, cameramanul...
DAN: Bună ziua, domnule!
RELU: Relu pentru toată lumea.
RALUCA: Hi-hi-hi... Ralu sau Raluca! (Aer superior.) Asistenta de platou. 
RELU: De platou!? Păi, şi unde este platoul, domnişoara asistentă?
RALUCA (priveşte de jur-împrejur): Aceasta este titulatura. Euuu...
RELU: Eu mă refeream la un platou asezonat cu fructe. Aţi venit aşa, cu mâna goală!? (Raluca râde.)
CRISTINA (stânjenită): Nnnu, domnu’ Relu, am venit să vă prezint echipa.
RELU: Dacă-i de la Dumnezeu, să fie primit! (Îi închină.)
RADU: Iar eu sunt Radu, om bun la toate!
RELU: Deci, tu pe toate leee... Acuma, eu ce să spun!? Spuneţi cum să stau! (Pozează ironic.)
DAN: Nu, domnule! O să vă rog să vă comportaţi normal. Ca şi când noi nu am fi aici.
RELU: Domnişoara Cristina, dumneata eşti aici?
CRISTINA: Păi, sigur! Doar mă vedeţi? (Raluca se hlizeşte din nou. Cristina o priveşte scurt.)
RELU: Vezi, domnule?! Cum pot eu să am un comportament normal în apropierea acestei domnişoare atât de prezente?! Şi atât de frumoasă.
DAN (Cristinei): Ai avut dreptate. Omul e simpatic. Domnu’ Relu, am să vă rog să intraţi în ghenă şi să vă lungiţi, aşa cum staţi când vă odihniţi. (Către Radu.) Aprinde spot-ul!
RELU: Ce nu face omul pentru rating?! (Relu intră în ghenă, urmat de Dan şi Radu.)
DAN (din off): Aşa, domnu’ Relu! Acum, vă rog să vă întindeţi. Nu, nu! Lăsaţi fesul pe cap. Aaaşa!
RADU (din off): Vă rugăm să nu priviţi în cameră! Dan, să prinzi şi pisica în cadru!
RALUCA (râde fără motiv): Ha-ha-ha... Unde l-aţi găsit, fată, p-ăsta? (Cristina o priveşte mirată.)
CRISTINA: La o biserică din centru. La Mihai Vodă. Are o viaţă, dacă îţi povestesc, şi până înţelegi, ne ia o săptămână. În fine, şefu’ voia pe altcineva pentru pilot. Parcă are ceva cu mine, nu ştiu!
RALUCA: Are necazuri, fată. L-a părăsit amanta, ce vrei?! Şi omul ăsta, ce-a fost la viaţa lui?
CRISTINA: A fost profesor de desen la un liceu.
RALUCA: Auzi, profesor! (Râs „prostesc”.) Ha-ha-ha... Şi cum a ajuns aici? (Îşi plimbă privirea.)
CRISTINA: Ţi-am spus, ne-ar lua o săptămână să-ţi buchisesc! (Ies din ghenă.)
DAN: Aşa, domnule. Acum, aş dori să vă plimbaţi în jurul ghenei. Să adunaţi cartoane. Să vă mişcaţi.
RADU: Împingeţi tomberonul! Şi să nu mai zâmbiţi. Afişaţi-vă tristeţea!
RELU: Ha! Şi, mata, crezi că dacă zâmbesc nu sunt trist?! No, fiule!  Sufletul îmi plânge. Zâmbesc ca să nu fiţi stânjeniţi de modul meu de viaţă. Atâta tot. Hai, că merg s-adun cartoanele!
DAN: Am să vă rog să nu priviţi în cameră! Aşa! Acestea sunt cadre pentru prezentare. (Trage cadru după cadru. Dă indicaţii, gesticulează.) Bine! Mai aplecaţi-vă o dată! (Relu se ţine de mijloc, oftează.)
CRISTINA: Pentru ca telespectatorii să nu creadă că e un fake. Că sunteţi real, nu un actoraş. 
RALUCA: Cum se mai întâmplă pe la unii. Plus că vă vom prezenta tot trecutul. Oameni care vă cunosc...
RELU: Mă mai ştie... Ulea! Ulea Spătaru’.
RADU: Le-aveţi cu istoria!
RELU (zâmbet ironic): Parcă de istorie e vorba!?
DAN: Cu locaţia asta am terminat. Mâine o să vină o maşină cu domnişoara asistent, Raluca, să vă ia pentru a merge la frizer, la doctor, la stomatolog... O să fiu şi eu cu dumneavoastră pentru a filma prefacerile prin care treceţi. Două săptămâni veţi fi numai pe mâinile noastre. Mâini sigure.
CRISTINA: Veţi merge şi la un mall pentru a vă alege nişte haineee... adecvate. 
RELU: Mergem la Milano! Am auzit că acolo se fandoseşte lumea acuma! Chestie de imagine, domnişoara Cristina. Nu mergi la Milano, nu exişti.  (Gest caracteristic „fetelor”.) Nu eşti în cărţi, „fatăăă”!
RALUCA (râs strident, lasă capul pe spate): Chiar că e haios tipul! (Se bate cu palmele pe coapse.)
RELU: Sunt haios, ă? Ăsta, da, compliment! Mulţam fain, duduia Raluca! (Cristina o străpunge cu privirea. Îl priveşte pe Dan, întrebător, ridicând din sprâncene.)
DAN (ridică umerii a neputinţă): Ok! Gata pentru astăzi.
CRISTINA: Domnule Relu, vreau să vă mulţumesc foarte mult pentru răbdarea dumneavoastră!
RELU: Dar ăsta sunt eu, domnişoară. Răbdarea întruchipată. Pe vremuri mi se spunea: Răbdătooorul!
DAN (vine şi îi strânge mâna.): Mi-a făcut plăcere! (Relu îşi priveşte mâna. Lung. O întoarce pe o parte şi pe alta.) S-a întâmplat ceva, domnule?
RELU: Nu, nu! Cred că a trecut mai bine de un an de când cineva nu mi-a mai strâns mâna!
CRISTINA: Domnu’ Relu, pe mâine atunci!
RELU: Vor fi două săptămâni grele. Haideţi, plecaţi, să nu vă mai văd! Sunteţi prea exuberanţi pentru stilul meu.
RADU: Bună ziua, domnule! (Vine şi îi strânge mâna.)
RELU: Şi tu?! (Intră în ghenă.)
RADU: Interesant este că nu pare resemnat. Pare că se ascunde... Că... (Ies. Se aude râsul Ralucăi.)











Scena III
(Cristina, Dan, Raluca, Relu, Şefu’)
Biroul redacţiei.

CRISTINA: Sunt tare curioasă cum arată omul nostru acum! După două săptămâni.
DAN: Abia aştept să-l revezi. Muţu-puţu! O să rămâi fără aer. Mai bine, ia de te-aşază!
CRISTINA: Nu mă face să-mi crească pulsul! Zi-mi cum au decurs lucrurile?
DAN: Măi, Cris, n-ai să mă crezi, omul a fost ca un copil scăpat în mormanul de jucării. Dar nu se vedea decât în ochii lui. A izbutit să-şi reprime orice reacţie. Însă am reuşit să surprind pe cameră bucuria şi mirarea din priviri. Licărul acela! (Ciocănituri în uşă. Raluca bagă capul pe uşă.)
RALUCA (se hlizeşte): E voie?
CRISTINA: Haideţi, n-o mai lălăiţi! (Uşa se deschide larg şi în cadrul ei apare un domn. Îmbrăcat elegant. Ras, tuns şi frezat. Are un un trandafir alb în mână.)
RELU (priveşte în jos, voce caldă): Bună ziua! O caut pe domnişoara Cristina... (Cristina e mută.)
DAN: Păi, căutaţi-o, domnu’ Relu. (Relu ridică privirea, se apropie de Cristina, îi apucă mâna cu delicateţe, i-o sărută şi îi oferă trandafirul.)
RELU: Încântat, domnişoară! (O priveşte în ochi. Cristina devine uşor stânjenită.)
CRISTINA (ia trandafirul, se depărtează şi îl priveşte admirativ): Pleacă, domnule, de aici! Faceţi glume?! (Se roteşte în jurul lui Relu.) Aţi adus pe altcineva... Tu?... Adicăăă, dumneata?
RELU: Eu!  Pour les connaisseurs: vagabondul. Temporar, domnu’ Relu. Puteţi să mă tutuiţi. Nu ţin la etichetă! Da, eu sunt omul din ghenă! „Mai fericit decât ieri şi mai trist decât mâine”.
RALUCA: Cred că şi telespectatorii vor fi daţi pe spate. Ha-ha-ha... A dispărut vagabondul.  (Râde.)
CRISTINA (se plimbă din nou în jurul lui Relu): Nu-mi vine să cred! Atunci când am început acest proiect, „Omul de lângă noi”, nu m-am gândit că voi avea o revelaţie. Fantastic! Bravo! Aţi făcut o treabă minunată. (Pune trandafirul într-un pahar de pe birou. Intră Şefu’.)
ŞEFU’: Hello, hello! (Ticul cu urechea.) M-aţi chemat, acum aduceţi vagabondu’!
DAN (îi face semn şi arată cu mâna spre Relu): Domnu’ Relu! Dânsul este domnu’ Relu...
RELU: Vagabondu’! A fost şi un film...  
ŞEFU’: Omul din ghenă!? Senzaţional! Incredibil! (Către ceilalţi.) Marfă, tati!  
DAN: Am vrut să fie o surpriză şi pentru dumneavoastră şi... pentru Cristina.
ŞEFU’: Cum, nici tu nu l-ai văzut? (Ticul cu urechea.)
CRISTINA: Nu m-a lăsat, răul ăsta de Dan. Am ţinut legătura şi am discutat toate detaliile telefonic. Minut de minut. (Şefu’ se îndreaptă către Relu.
ŞEFU’: Iartă-mă pentru chestia cu vagabondul! (Îi strânge mâna.) Gelu Ionescu, şeful redacţiei.
RELU: Îmi pare bine. Relu, „şeful” ghenei. (Şefu’ zâmbeşte, îşi mângâie urechea.)
ŞEFU’: Buuună poanta!... Abia aştept să văd întreg pilotul! Mi-a părut bine, Relu!... Vă las! (Iese.)
CRISTINA: Acum că mi-am mai revenit, o să vă rog să-l chemaţi pe Radu, să ne cableze microfoanele, iar tu, Dane, să montezi camera pe un trepied... Hai! Să nu mai pierdem timpul. Vom continua sub formă de interviu: confesiunile omului din ghenă. (Cristina nu conteneşte a-l privi pe Relu.)
RELU: Gata, m-aţi şi catalogat. Titlu de roman: Confesiunile omului din ghenă.
DAN: Ia uite! Nu m-am gândit. Nu te supăra, Relu! Aici, timpul costă. Personalizăm şi denumim fiecare secvenţă. Ca să ştim unde să intervenim. E ca un parametru.  
CRISTINA: Extraordinară schimbare!... Fantastic!... Ştiu, am mai spus-o! Mă simt în al nouălea cer.
RELU: Revino-ţi, domnişoară! E bine să ne oprim la primul nor! E mai aproape de pământ.
RALUCA: Mă duc să-l caut pe Radu. (Iese râzând. Dan dispare şi el.)
CRISTINA: Pot să... vă spun... Relu?
RELU: Speram... Desigur, Relu, de la cel mai mic până la cel mai mare. (Cristina îi întinde mâna.)  
CRISTINA: Te rog, Cristina doar! (Intră Radu cu două lavaliere în mână. Cristina îşi retrage mâna.)
RADU: Bună ziua! Când vine vagabondu’? (Cristina îi face semn către Relu.) Auci! Cred că tocmai ce-am comis o greşeală! (Revine Dan cu camera de filmat, o fixează pe trepied.)    
RELU (se apropie de Radu): Relu! Omul din ghenă. „Pilotul”. Zbârrr... (Zâmbeşte.)
RADU: Scuze, omule! N-am vrut săăă... Scuzaţi-mă!... Acum, staţi să vă cablez lavalierele! (Îi pune lavaliera, după care trece la Cristina. La urechea Cristinei.) Chiar e Relu?! (Cristina dă din cap aprobator.)
CRISTINA: Domnule Relu...
RELU: Relu, te rog!
CRISTINA: Relu, eu am să pun întrebările rar, iar dumneavoastră...
RELU: Tuuu...
CRISTINA: Pentru telespectatori am să folosesc pluralul politeţii. Poţi să te gândeşti cât vrei. Nu ne grăbim, iar dacă greşim se taie la montaj. Nu-i bai! Radu, te rog să aprinzi becul roşu de avertizare, să nu ne deranjeze careva! (Radu apasă pe un buton de lângă uşă şi revine. Ia loc pe un birou.) Relu, ne vom aşeza, oarecum, faţă în faţă. Semiprofil. (Iau loc pe scaunele indicate de către Dan.)
DAN: Vă rog să fiţi atenţi la mine! Când spun „motor” îi daţi drumul. Linişteee... Motor!
CRISTINA: Domnule Relu...
RELU (îşi freacă palmele): Am emoţii. (Priveşte spre avanscenă.) De ce eu?... De ce?... De ce?
CRISTINA: Haide, domnu’ Relu, zău! Timp de două săptămâni, aţi fost cu colegii mei 24 din 24.
RELU: Da, dar nu eraţi şi dumneavoastră de faţă.
CRISTINA: Eu?! Eu nu deranjez, să fim serioşi! Uite cum facem! (Îi face cu ochiul lui Dan.) Colegii mei vor ieşi şi vom continua doar noi doi, fără cameră. După ce vom depăşi momentul, iar tracul va dispărea, îi voi chema din nou pe colegi pentru a face înregistrarea. E ok? (Dan fixează camera.)
RELU (dă din cap repetat): E bine! (Cei doi ies. Dan îi face Cristinei semn că este ok.) Nu ştiu, dar hainele astea... (Se inspectează cu privirea.) Tot prin ce am trecut... Nu mă mai regăsesc. M-am privit în oglindă şi am simţit că văd un străin.
CRISTINA: Dar, în acelaşi timp, nu aţi avut senzaţia că vă regăsiţi imaginea de altă dată? Ca profesor de liceu, bănuiesc că mergeaţi îmbrăcat decent la cursuri?!
RELU: Cel mai adesea... Dar nu e numai asta... Pentru prima dată, de când am părăsit lumea... voastră, am avut o strângere de inimă... S-a întâmplat ceva. Să nu mă întrebi ce!... Acolo, la magazin... în cabina de probă... colegii dumitale nu m-au văzut, dar eu... am plâns ca un copil.  
CRISTINA: Pentru ce aţi lăsat în urmă. Pentru ce aţi suferit... Toate prin câte aţi trecut...
RELU: Poate. O clipă, m-am văzut din nou la catedră...  (Oftat adânc.) Heee...
CRISTINA (scurtă pauză): Pentru ca telespectatorii noştri să afle povestea adevărată... spuneţi-ne cum aţi ajuns a vă duce viaţa în condiţiile din imaginile care deja au fost prezentate la începutul emisiunii?
RELU: Sunt multe de povestit. Am plătit scump pentru tot ce am făcut. Uite, domnişoară! O luasem tare cu jocul de poker. Dar mai întâi, m-am însurat. Fată bună, se trăgea dintr-o familie din aristocraţia veche a Bucureştiului. Ne-am căsătorit şi ne-am mutat la mine în apartament. Două camere în Colentina. Anturajul ei era destul de pestriţ. De fapt, al verilor ei. Acolo am cunoscut nişte tineri cu care ieşeam la tenis sau chibiţam când ei jucau poker. Whisky, şampanie, atmosferă... Până într-o zi când am pus şi eu mâna pe cărţi. Ne întâlneam în fiecare joi. Sume mici la început. Pe urmă, jucam pe sume din ce în ce mai mari. Mă împrumutam, nu mai veneam nopţile acasă...
CRISTINA: Whisky, şampanie, atmosferă... (Relu o priveşte pierdut.) Şi soţia?
RELU: M-a părăsit... Ce puteam să-i spun?!... Cum puteam s-o înduplec? ...Avea de ales?
CRISTINA: Dacă v-ar fi iubit cu adevărat, trebuia să fie alături de dumneavoastră. Să lupte pentru...
RELU: Pentru ce?! Într-o seară de pomină, în vara lui ’98, eram la o partidă cu nişte politicieni, cu unul dintre verii soţiei, oameni de afaceri şi ceva interlopi. Potul era uriaş. Mizele erau din ce în ce mai mari. M-am lăcomit şi am aruncat în joc cheile apartamentului contra unei sume de 80.000 de dolari... Am făcut pe grozavul. M-am gândit că România este o ţară multe prea mică să încapă un deştept ca mine!
CRISTINA: Şi?
RELU: Inevitabilul s-a produs. Am pierdut. Casă, maşină...
CRISTINA: S-au dus şi whisky-ul, şi şampania, şi atmosfera! (Relu zâmbeşte trist.)
RELU: După ce am pierdut tot, m-am trezit din marasm. Am realizat tragedia... Prea târziu... Cel mai mult îmi părea rău de soţie. O fiinţă delicată. Ea... Ea n-a avut nicio vină. (Oftat.) Am vrut să mă sinucid.
CRISTINA: Ăsta ar fi fost un gest de neiertat. 
RELU: M-am urcat pe o antenă de telefonie mobilă... Am stat mai bine de patru ore privind în jos.
CRISTINA: Nu v-a fost frică?
RELU: 30 de metri înălţime. Nu, nicio clipă. Ştiţi ce m-a oprit? (Cristina ridică din umeri. Relu zâmbeşte fugitiv.) M-am gândit la faptul că, într-o zi caldă de toamnă, are să vină o tânără frumoasă şi inteligentă, să facă un episod-pilot cu omul din ghenă...
CRISTINA: Asta se va tăia. Sincer, fără să glumiţi, ce v-a oprit atunci să săriţi?
RELU: Mi-am revăzut toată viaţa. Părinţii, bunicii, elevii, pe fosta soţie...
CRISTINA: Cum aţi cunoscut-o, că nu v-am întrebat?
RELU: Dădeam meditaţii pentru admitere la Facultatea de Arhitectură, de unde şi bani pentru poker, aşa am cunoscut-o pe Luminiţa. Am pregătit-o şi a intrat din prima, iar după o frumoasă poveste de dragoste, în anul doi de facultate, ne-am căsătorit. N-am să-mi iert toată viaţa că am tras-o şi pe ea în povestea asta. Că i-am distrus cinci ani din viaţă... Asta a fost... Dar să revin la antenă... În timp ce stăteam atârnat acolo, ca pe un ecran incolor, prin faţă, mi-a rulat toată viaţa... Copilăria, acei ani frumoşi când, culmea, îţi doreşti să devii cât mai repede adult... (Dă din cap.) La ce bun?
CRISTINA: Ca să vă definiţi natura umană şi să vă îndepliniţi rolul ancestral.
RELU: Cum sună asta! „Rolul ancestral”! O să dea bine pe sticlă... Ei, şi cum stăteam sprijinit de antenă, undeva în apropiere de Bucureşti, am auzit un ţipăt... Am tresărit... Venea dinspre malul Dâmboviţei, un copil dădea să se înece, iar alţii, de pe mal, strigau cât îi ţinea gura după ajutor. Nu ştiu cum am ajuns jos! Am alergat... M-am aruncat în apă şi am reuşit să-l prind în ultima clipă. Era extenuat şi se ducea la fund... Copii. L-am dus la mal... şi puştiul şi-a revenit. 
CRISTINA: Aţi făcut un lucru extraordinar. Aţi dăruit o viaţă şi aţi primit o alta. Dumnezeu nu v-a lăsat atunci... Bun, ca să revenim la subiectul interviului, cum aţi ajuns pe străzi?
RELU: Părinţii îmi muriseră, fraţi nu am, casă nu mai aveam, nevastă nici atât... de la liceu mă dăduseră afară... Din tot ce aveam, cel mai scump lucru nu valora nimic! Ce rost mai aveam pe lume!?   
CRISTINA: Nu credeţi că aţi cedat prea uşor?! Viaţa, insăşi, e o luptă. De la prima secundă pe pământ.
RELU: Am vrut să mă călugăresc... Am stat o lună la Mânăstirea Cernica... Dar am realizat că nu eram vrednic pentru a îmbrăca rasa de călugăr... Pentru asta trebuie să fii tare. Să ai credinţă... Mai şi beam. Ca să uit... Am ales... (îşi face privirea roată) ce altă alegere aş fi putut avea?!... Strada!
CRISTINA: Domnule, iertaţi-mă, nu aveaţi dreptul să vă faceţi acest rău... Un om cultivat... Cu atâtea calităţi. Puteaţi să o luaţi de la capăt... Sunt atâtea exemple în lume... în literatura universală.
RELU: În literatură, domnişoară?
CRISTINA: Domnu’ Relu, marii scriitori s-au inspirat din viaţă. Din propriile lor angoase şi trăiri!
RELU: Mda! Nu am reuşit să evadez, de tot, din această lume... De fapt, cred că doream să mor încet...
CRISTINA: Staţi aşa!... Staţi aşa!... Adică, doreaţi?!... Iar acum? S-a schimbat ceva între timp?
RELU (se lasă pe spate, se destinde): În aceste două săptămâni, multe s-au schimbat. Nici nu ştiu să-mi explic ce anume!... Am fost, alături de colegii dumneavoastră, printre oameni... La teatru, la serate muzicale, lansări de carte... I-am auzit pe oameni vorbind... I-am văzut zâmbind... De mult nu am mai ascultat oamenii cu atâta atenţie.... Apoi, m-am văzut alături de ceilalţi păşind... Nimeni nu mă privea cu dispreţ. Nimeni nu se mai ferea de mine. Eram ca şi ei. Omul OM. Cu majuscule. Păşeam din ce în ce mai apăsat. Mai sigur pe mine... Priveam cerul şi mi se părea din ce în ce mai albastru... Din ce în ce...
CRISTINA: Nu numai hainele...
RELU: Uneori, hainele mai corijează şi ele... Domnişoara Cristina, nu ştiu cum vă va fi cu ceilalţi subiecţi ai serialului, dar cu mine s-a întâmplat ceva ce nu mi-aş mai fi închipuit că se va mai întâmpla vreodată... Mă simt straniu. Am momente când, parcă, mă sufocă gândurile, trăirile...
CRISTINA: Îmi explicaţi, dacă puteţi, vă rog!?
RELU: Am stat prea mult departe de oameni. (Privire pierdută.) Nu îmi dau seama încă. Un sentiment ciudat. De ridicare din adâncuri spre suprafaţă. Mireasma lumii din care plecasem... E ceva nou...
CRISTINA: Extraordinar!... Nici prin vis nu mi-am închipuit. (Expiraţie profundă.)
RELU: Sunt multe de povestit, domnişoară!... Din viaţa mea s-ar putea face chiar şi un film. Cred! Numai că nu va face rating. Prea multe mizerii. N-are aură de Hollywood... Plus că nu sunt nici vreun Bruce Willis. E! Să sperăm că la filmare voi fi la fel de coerent... Ar mai fi atâtea de spus.
CRISTINA: Mulţumesc, Relu! Nu mai este nevoie. În tot acest timp, camera a mers... S-a înregistrat.
RELU: M-aţi păcălit?! (Cristina se ridică.)
CRISTINA (strigă): Dan, Raluca, Radu! (Intră pe rând, cu Raluca râzând cu gura până la urechi.)
RADU: Yes! A mers şi de data asta. (Dan merge şi opreşte camera.)
RALUCA: Dar ce bine a ieşit. Bravo! Am stat noi pe hol, dar a meritat. Hi-hi-hi...
DAN: Ai fost de milioane, omule! Muţu-puţu! Super!... A ieşit de nota 10.
RADU: Staţi, să vă decablez! (Le scoate microfoanele.) Acum, puteţi vorbi liber. V-am salutat! (Iese.)
CRISTINA: Duceţi caseta la montaj!... O să vin şi eu mai târziu. (Dan scoate caseta.)
DAN (merge şi îi strânge mâna): A fost o onoare să te cunosc... Ţinem legătura. Ai numărul meu. Bye!   
RALUCA (râs strident): Hi-hi-hi... Şi pe al meu. (Îi face cu ochiul şi îi zâmbeşte. Iese cu greu.)
RELU (îşi flutură mâna): Salutare, oameni buni!... Mi-ai făcut-o, domnişoară.
CRISTINA (încă mai priveşte după Raluca): Ah! A, cu înregistrarea.
RELU: Pot să vă dau în judecată. Ştiu, procesul ar putea dura decenii... Am merge la CEDO...
CRISTINA: Ironia pune neuronii în mişcare. (Ia de pe birou nişte hârtii.) Uite, domnu’ Relu, ai aici banii şi te rog să-mi semnezi pentru primirea celor 500 de euro... Conform înţelegerii. (Semnează.)
RELU: Ai uitat... Eu vreau doar două sute. Restul... ţi-am spus... este pentru bătrâna aceea.
CRISTINA: Ok! Acum, s-a cam terminat... Adică... (Ridică din umeri.) Asta a fost... Ce... vei face?
RELU: Mă duc la staţia de metrou să dau banii bătrânei. Apoi, după difuzarea episodului-pilot, voi aştepta ofertele... Am glumit. Nu, n-am să le aştept. Am fost cu Dani şi mi-am recuperat actele de la mânăstire şi voi merge să bat din poartă în poartă... Mi-am făcut şi un CV... Cine ştie?! (Intră Şefu’.)
ŞEFU’: Salutare!... Am văzut deja o parte a materialului. Felicitări, Cristina! Ai avut dreptate! Şi mai este ceva. Din pură curiozitate, defectul profesiei, am sunat între timp la liceul unde ai lucrat, am vorbit cu multă lume... Ai fost extrem de talentat. Ai avut şi expoziţii personale. Premii, diplome... (Urechea.)
CRISTINA: Mie nu mi-ai spus că ai şi pictat!?
RELU: Pictură, sculptură... Multe nu s-au spus.
ŞEFU’: Nu-i nimic, vom adăuga din off. Uite, Relu, noi avem un compartiment de grafică şi design... avem un post de grafician, dacă ai accepta... De probă, şase luni, după care, dacă vei da satis...
CRISTINA: Poftim!?
ŞEFU’: Exact!... Cât voi aţi lucrat, am făcut ceva săpături. Apropo, apartamentul l-ai pierdut la o mână unde ai avut patru popi, iar cel care a câştigat a avut patru aşi... (Se trage de ureche.)
RELU: Aşa a fost. De unde ştiţi? (Relu se trage de ureche, Şefu’ îl priveşte contrariat.)
CRISTINA: Şefu’ a fost reporter de investigaţie. Are surse şi... resurse.
ŞEFU’: Am să-ţi spun ceva care ar fi putut să-ţi schimbe viaţa. Mă refer la acel joc de poker.
RELU: Uimiţi-mă!
ŞEFU’: La mâna aceea, s-a trişat. Erai prea ameţit de alcool să prinzi „şmenul”. Vărul fostei soţii ţi-a făcut-o. (Ticul cu urechea.) Nu, ea n-a ştiut niciodată... Între timp, s-a recăsătorit şi are doi copii.
CRISTINA (uşor agitată): Bullshit! Bullshit! Iertaţi-mă!... Asta ar fi putut să schimbe totul. Totul!
RELU (calm): Nu, domnişoară! Absolut deloc... Este un drum pe care, oadată ce ai apucat, e greu să te mai opreşti. Mai devreme sau mai târziu... tot te duci la fund... Asta e!... Vorba ceea: „Muţu-puţu!”
ŞEFU’: Accepţi? De probă... cum am spus. Mai departe, depinde de tine.
RELU: Ştiu, nu sunt într-o instituţie de caritate. Dumneata, ce spui, domnişoară?
CRISTINA (surprinsă total): Eu?! Mă întrebi pe mine? Eu ce... Adică...
RELU: Asta voiam s-aud. Da, accept! De probă. (Relu se ridică. Şefu’ vine şi îi strânge mâna.) 
ŞEFU’: De mâine începi! Deocamdată poţi păstra camera de la hotel. Două luni, după care, la salariul pe care ţi-l vom da, te vei putea muta undeva cu chirie. (Îi strânge mâna.) Bravo, Cristina! (Iese.)
RELU (voce stinsă): Mulţumesc! (Moment de tăcere.) Ce surpriză! (Se lasă să cadă pe scaun.)
CRISTINA: Surpriză e puţin spus. Dacă vom povesti cuiva, nimeni nu ne va crede. E ireal!
RELU: Omul de la ghenă! Şi asta numai datorită proiectului tău. Nu voi avea cuvinte să îţi mulţumesc! Un om, aflat pe buza prăpastiei... La un pas de dezastru. Iar acum... Datorită ţie, Cristina!
CRISTINA: Şi moldoveancă, pe deasupra! (Zâmbeşte. Relu se ridică.) Ceva de nedescris.
RELU: N-aş dori să par ridicol sau ieşit din rol... (Priveşte de jur-împrejur.) Sper că nu-i vreo cameră ascunsă pe undeva? Se mai înregistrează!? Dar... dragă colegă, mergi cu mine să ducem banii bătrânei de la metrou?... Doamna ar putea fi un potenţial subiect pentru proiectul tău. Pentru serial...
CRISTINA (aparent impasibilă): Ok... pentru documentare.
RELU: După care, mi-ar face o deosebită plăcere să te invit la o cafea! Tot pentru documentare.
CRISTINA (zâmbeşte lung): Merg doar dacă este... de probă. (Îi întinde mâna. Relu ezită puţin.)
RELU (îşi priveşte mâna, imită ticul Şefului): Fie... (Îşi strâng mâinile, zâmbesc.) De probă! (Ies.)



C o r t i n a